Sandu imi spunea mie, Nutu. De la Nelu, care vine de la Ion. Era un baiat cu un an mai mare decat mine. Venea la noi acasa si ne jucam. Mergea cu mine de mana si ajungeam la gradinita. Stateam in sala pe scaunele mici si ascultam tot ce spunea educatoarea. Iesam in curte si ne jucam frumos la groapa cu nisip. Daca venea cate un copil mai mare si se lua de mine, Sanducu stia sa-l indeparteze rapid. Cand se facea ora de masa, scoteam pachetelele din ghiozdanele de tabla si manca. Erau vremuri grele atunci si nimeni nu venea cum se vineacum cu lucruri de care altii sa se jeneze ca nu le au. Eram toti o apa si un pamant. Feliile de paine cu marmelada sau magiun si cel mult, salam ieftin. Dar noi nu stiam despre diferente, pentru ca nici nu murise Stalin cand mergeam eu ca un pici la gradinita. Amintirea lui sanducu nu mi se va sterge niciodata din memorie. N-a trecut mult timp de la intrarea in vacanta si am auzit ca Sanducu a fost internat in spital cu o boala de rinichi. N-a trecut mult si l-au adus acasa intre patru scanduri. Eram prea mic sa-mi fi dat seama ca prietenuul copilariei mele a murit. Mie mi-a dat mamica lui hainutele la sase saptamani. Mie imi aducea diminetile, dar nu m-am atins de nimic de pe tava, desi nu intelegeam nimic din ce se intamplase. Si acum cand trec prin Pitesti ma gandesc sa ma opresc la cimitir si daca voi fi in stare sa gasesc mormantul lui Sanducu, sa merg sa aprind o lumanare si sa plang, cum n-am facut-o la niciun mort pana acum. Cat de cruda a fost viata, pentru ca mi l-a luat pe cel mai bun prieten al copilariei mele. N-am mai lasat pe nimeni pana dupa ce m-am casatorit cu Mariana sa-mi mai spuna Nutu.
